Cu experiență în recuperarea unor dovezi esențiale din arhivele îngropate de trecerea timpului, cărțile lui Michael Hesemann dezgroapă istoria și adevărul, bucurîndu-se de un succes răsunător în întreaga lume. Cu studii de istorie, antropologie culurală și jurnalistică la Universitatea din Gottingen, lucrările de excepție ale lui Hesemann se deosebesc prin forța spiritului pe care acesta o pune în slujba adevărului, alături de o muncă asiduă.
Cartea de față, “Genocidul împotriva armenilor”, de la începutul secolului XX, pus adesea în legătură cu Holocaustul care poate n-ar fi existat dacă masacrarea armenilor n-ar fi fost trecută sub tăcere în anii de după, reușește să se ridice la aceleași înălțimi ale documentării și organizării adevărului istoric pentru care Hesemann este recunoscut.
Din dorința de a avea un stat musulman “pur” și în contextul în care începutul Primului Război Mondial creează contextul pentru declararea “Războiului Sfînt” împotriva necredincioșilor, Junii Turci organizează acțiunile îngrozitoare care vor provoca moartea a aproximativ 1,5 milioane de victime. Hesemann atrage atenția că adevărul istoric este, în viziunea guvernului turc, văzut ca un “masacru regretabil”, în ciuda faptului că zeci de țări au recunoscut tragicele evenimente drept genocid.
Cartea lui Michael Hesemann vine cu noi documente care aduc și mai multă lumină asupra unor fapte, care, în orice caz, sunt de netăgăduit. Cu acces la documente din Arhiva Secretă a Vaticanului, Hesemann demonstrează că nici încercările papei Benedict al XV-lea nu au potolit setea de sînge din acel început de secol. Într-un text publicat în 1915 în L’Osservatore Romano, Benedict al XV-lea va scrie că “nefericitul popor al armenilor era condus spre exterminare”. Lupta sa fără ecou amintește de marele învățat Erasmus, cel care a fost, pînă la sfîrșitul vieții sale, convins că singura armă care poate conduce lumea spre o moralitate mai mare și o înălțare a spiritului este doar condeiul, forța cuvîntului scris. Amîndoi vor vedea însă cum lumea violentă nu ține cont de dorințele lor de conciliere, de ecclesia universalis și de “lupta” împotriva oricărui tip de fanatism.
Hesemann își săvîrșește datoria cu atenție și răbdare. Merge pe urmele trecutului armean pentru a arăta nedreptățile care pătrunseseră în straturile profunde ale istoriei, pentru a trage după el dreptatea chiar și acolo unde istoria se încăpățînează să uite: “faptele au fost stabilite dincolo de orice dubiu rezonabil (documentar, metodologic, epistemologic,) pe baza documentelor și mărturiilor, dar au fost deopotrivă negate ori relativizate, instrumentate cinic, ajungînd - răstălmăcite selectiv și partiszan – în canoanele istoriografice și în memoriile colective concurente. Așa se constituie memoriile neliniștite, abuzate/abuzive, cele care nu cunosc justiția, reconcilierea, iertarea și amnistita, amnezia terapeutică și chiar uitarea împăcată - obținută tocmai prin stabilirea adevărului și prin administrarea riguroasă, dar înțeleaptă a justiției”.
Dincolo de faptul că această carte are la bază nenumăratele lecturi din vasta bibliografie a genocidului armean și cercetări de arhivă ale autorului, mai ales pătrunderea în Archivio Segreto Vaticano (după 2011) a “scos la lumină un important fond de documente inedite legate de relațiile diplomatice ale Vaticanului cu Turcia în jurul anului fatidic 1915, precum și de raporturile triunghiulare Turcia-Vatican-Germania”.
Michael Hesemann vede și înțelege istoria în ansamblul ei, cu o obiectivitate îndelung exersată prin natura profesiei sale, prin justețea misiunii pe care și-a luat-o asupra sa în această viață și nu se sfiește să arate că a existat o “continuitate” între politicile de exterminare colectivă ale Imperiului Otoman și politica Imperiului German de la început de secol: “Dacă turcii n-ar fi izbutit, cu atîta succes, să treacă genocidul armean sub o adevărată tăcere de mormînt, poate că Hitler n-ar fi cutezat nicicînd să repete grozăviile exterminării unui întreg popor, în inima Europei. Și, în cele din urmă, oricît de incomod ar fi acest adevăr pentru noi, germanii, soldații germani au fost martori, complici și tăinuitori ai primului genocid, înainte de a deveni făptași ai celui de-al doilea.”
Ani mai tîrziu, dreptatea cere să se facă auzită, iar liniștea nu poate fi atinsă decît dacă justiția își spune cuvîntul: “Într-adevăr, începînd cu anul 1965, 22 de state, printre care Argentina, Belgia, Franța, Grecia, Italia, Canada, Liban, Olanda, Rusia, Suedia, Elveția, Slovacia, Uruguay și Cipru, au confirmat deja că, în legătură cu evenimentele de la 1915, este vorba despre un genocid. Parlamentul European, în deciziile sale din 1987 și 2001, a făcut din recunoașterea ca genocide a masacrelor împotriva armenilor chiar una dintre condițiile pentru o posibilă aderare a Turciei la UE. În Franța, aceste crime au fost clasificate în 2001, prin lege, drept genocid”.
Însă Hesemann știe că această misiune pe care o așteaptă urmașii celor care s-au frînt sub tăișul nemilos al istoriei e departe de a fi ajuns la un echilibru. Și reproșează, fără ocolișuri, faptul că în Turcia contemporană genocidul este încă negat, iar cei care susțin adevărul istoric sunt pedepsiți prin lege pentru “jignirea poporului turc”, chiar dacă, la 1919, marele vizir al Imperiului Otoman, Damad Ferid Pașa, “a recunoscut deschis genocidul contra armenilor”
În același timp, de partea armenilor, va scrie Hesemann, răceala celor care ar fi putut să salve măcar cîteva vieți se dovedește, din nou, inumană. Comandantul crucișătorului Hamburg transmitea amiralității germane: “Atrocități inumane. Suferință de nedescris. Ofițerii turci ordonă: să nu rămînă viu niciun armean”. Dar Wilhelm al II-lea va da un răspuns scurt, “laconic”, lipsit de omenie: “Nu ne interesează armenii!”. Asta îl va face pe Hesemann să remarce că, în Vest, cei din teatrul de război preferau să pună toate masacrele pe seama sultanului.
Proclamarea “Războiului sfînt” a “instigat întreg poporul împotriva creștinilor, creînd atmosfera necesară pogromului”. Adevărul faptelor este unul singur, indiferent de cortina mare și grea pe care unii încearcă s-o tragă în prezent peste trecutul istoric. Absurdul negării face însă cel mai mult rău celor care simt ca dreptatea finală, deși nu va putea fi niciodată deplină, și-ar întări însă existența prin această recunoaștere universală a genocidului. Și, mai mult, această recunoaștere a trecutului sîngeros va reprezenta întotdeauna exemplul spre care omenirea va avea datoria să nu se mai întoarcă vreodată, țintind, nemăsurat, spre idealurile umaniste.