Reporter de investigații pentru New York Times, Los Angeles Times și alte publicații importante, cîștigător a două premii Pulitzer (în 2006 și 2017), Eric Lichtblau este unul dintre cei mai importanți autori ai literaturii de specialitate.
Cartea sa, NAZIȘTII DE LĂNGĂ NOI. Cum au devenit Statele Unite un adăpost sigur pentru hitleriști reia îndeaproape procedurile prin care, după cel de-al Doilea Război Mondial, mii de naziști au reușit să ajungă în Statele Unite, circa 1.500 dintre aceștia fiind ajutați chiar de CIA și FBI pentru a fi folosiți ca spioni împotriva URSS sau pentru a-și continua munca de savanți sau ingineri. În acest sens este cunoscută Operațiunea Paperclip, autorizată de președintele Harry Truman în 1946 și gestionată de Biroul de Servicii Strategice al Statelor Unite ale Americii. Cu dosare securizate, cu informații peste care se trecea cu vederea, fie că fuseseră gardieni de lagăre, fie că avuseseră funcții importante în timpul războiului, această procedură le oferea practic un nou început.
La baza acestei cărți remarcabile și unice prin structura și cantitatea de informații oferite stau nu mai puțin de 4.500 de pagini de documente din „arhive, rapoarte de informații desecretizate și dosare guvernamentale”, cum mărturisește însuși Eric Lichtblau la finalul acestei cărți care a făcut și mai multă lumină acolo unde mulți și-ar fi dorit ca trecutul să rămînă pentru totdeauna în beznă.
Wernher von Braun și Hubertus Strughold sunt printre cele mai cunoscute nume care au beneficiat de sprjinul acestor demersuri de ștergere a trecutului, apărați îndelung tocmai de autoritățile americane care considerau că au nevoie de serviciile lor.
Von Braun a fost considerat „părintele” programului spațial al Statelor Unite în vreme ce fusese și conducătorul echipei de specialiști din Germania nazistă, realizînd racheta V-2 care a ucis peste 9.000 de oameni în Marea Britanie, estimîndu-se totodată că peste 12.000 de prizonieri din lagăre și-au pierdut viața fiind forțați să muncească pentru construcția rachetelor. Pe Hubertus Strughold, presa l-a numit părintele medicinei spațiale, în vreme ce jurnalistul Chuck Allen își începea investigațiile în anii ’60 cînd aceste demersuri erau încă ținute sub tăcere: „Cu cît s-a adîncit mai mult în dosarele de la Nurnberg, cu atît Allen a devenit mai convins că Strughold – steaua Proiectului Paperclip – era asociat direct cu crime de război naziste dintre cele mai teribile”.
În spectaculoasa carte a lui Lichtblau, NAZIȘTII DE LĂNGĂ NOI. Cum au devenit Statele Unite un adăpost sigur pentru hitleriști, regăsiți pe deplin maniera în care s-a făcut mult prea puțină dreptate în cazul unor criminali de război ai Germaniei naziste.
Uimește mai ales maniera în care, chiar și în acele cazuri în care ieșeau la iveală dovezi de necontestat și erau date verdicte în cele din urmă de către instanțe judecătorești, cei vinovați își susțineau răspicat nevinovăția, considerîndu-se adesea victime ale războiului și nu responsabili de crime de război.
Lichtblau surprinde cu succes inclusiv maniera în care mass-media de la începutul anilor ’60 scria articole „pozitive” despre cei care ajunseseră să ocupe funcții importante în instituții de cercetare americane. Pentru Lichtblau nu există urmă de îndoială: trecutul trebuie clarificat, scos la lumină, iar vinovații trebuie pedepsiți, chiar dacă nu mai sunt astăzi în viață. Adevărul primează prin această muncă minuțioasă și extraordinară de cercetare. Compromisul făcut de SUA la începutul acelei decade nu poate fi scuzat, în ochii lui Lichtblau, de dorința de a lupta, după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, împotriva forței sovietice. Inclusiv în anii care au urmat, mulți dintre naziștii care trecuseră granița în Statele Unite aveau „abilitatea perfidă de a-și rescrie trecutul”.
Rînd pe rînd, unele dintre cele mai pregnante nume ale istoriei atroce sunt reluate de Lichtblau și supuse unui reflector care nu uită și nu iartă, păstrînd totodată obiectivitatea datelor concrete, aduse la lumină cel mai adesea de vînătorii de naziști sau de oficialii care credeau într-o justiție dreaptă și în pedepsirea criminalilor de război.
Mulți dintre cei care se făceau vinovați de orori comise în anii de război deveanu brusc doar martori ai atrocităților naziste. Astfel, despre căpitanul nazist Guido Zimmer s-a scris de către Allen Welsh Dulles (principalul spion american din Elveția, însărcinat cu misiunea de a culege informații de război despre Hitler) că „este chipeș și îngrijit, nici pe departe așa cum sunt portretizați de obicei ofițerii SS”.
În același timp, generalul Patton, „Old Blood and Guts” încălca ordinele generalului Eisenhower de denazificare a Germaniei după terminarea războiului, dovedind o admirație „ciudată, aproape perversă, față de prizonierii de război germani aflați în mîinile americanilor”, cu precădere față de cei care erau savanți:
„Oficialitățile militare au fost uimite că o țară de mărimea Germaniei și cu rezerve relativ mici de materii prime fusese capabilă să domine în asemenea măsură cîmpurile de bătălie. Meritul aparținea, în opinia lor, savanților hitleriști, și au decis să revendice « trustul creierelor» naziste”, în contextul în care URSS era noul inamic.
Lichtblau îi arată pe cei care au sprijinit prin orice formă această alterare a trecutului recent, urmărind îndeaproape, prin cercetările sale și studiul documentelor din trecut, felul în care Statele Unite au gestionat situația imediat după terminarea războiului și pînă aproape de timpul prezent.
sursa pozei: https://unsplash.com/photos/spP5WTH7U8Q
Un alt nume sonor în istorie își găsea încă de la început, după încheierea războiului, un refugiu sprijinit de americani:
„În Bavaria, Klaus Barbie – mai bine cunoscut ca „Măcelarul din Lyon” după acțiunile lui din timpul războiului în Franță ocupată de naziști – trăia cu familia sa într-un apartament confortabil asigurat de americani. Ca spion, cîștiga un salariu decent”. Americanii au refuzat să-l predea, precizînd că valoarea sa ca spion antisovietic era „prea mare”.
Un nou început devenise posibil, sub umbrela spionajului și ștergerea dosarelor pentru mulți alți inși care ar fi trebuit să fie condamnați, arată Lichtblau: „În anii de după război, Wilhem Hottl, nazist înfocat și escroc notoriu, era practic necunoscut în afara serviciilor de spionaj. În cadrul CIA, el avea să se dovedească printre cei mai nocivi dintre toți spionii naziști”.
Jurnalistul de investigație, Charles (Chuck) R. Allen își vede mult timp zădărnicite eforturile de a face dreptate în această privință, de a trezi opinia publică din apatia generală: „În ciuda eforturilor susținute ale lui Chuck Allen de a trezi America din amorțeala ei față de naziști, țara a rămas în general indiferentă”.
Tom Soobzokov este un alt nume căruia îi sunt „dedicate” pagini întregi (CIA scosese la iveală documente care arătau că permiseseră intrarea în țară a unui membru al Wafen-SS care-și recunoscuse apartenența, încercînd să-l salveze pe Soobzokov de la expulzare). Tom Soobzokov apelează, prin avocatul său, și la procese de calomnie dure, iar Tony DeVito, fostul investigator al Serviciului de Imigrări a petrecut zece zile în închisoare, acuzat de sfidarea justiției pentru că nu a vrut să spună cine-i plătise călătoria făcută în Uniunea Sovietică pentru a strînge dovezi incriminatorii. Tom Soobzokov va muri în urma rănilor produse o bombă artizanală, la 21 de zile de la eveniment.
Eforturile comune ale militanților evrei, ale jurnaliștilor și ale oficialilor care voiau să se facă dreptate încep să se facă auzite:
„La începutul anilor 1980, valul de interes față de criminalii de război care se ascundeau de mult timp în Statele Unite a dus la apariția unei noi generații de vînători de naziști. Cu două decenii în urmă, cruciada solitară a lui Chuck Allen fusese privită cu indiferență sau chiar cu ostilitate, dar acum alți avocați, legiuitori și activiști evrei erau deciși să atace subiectul și rezultatele lor s-au dovedit mult diferite”.
Eli Rosenbaum (prin munca sa în Departamentul de Justiție, ulterior director al Biroului de Investigații Speciale) și Elizabeth Holtzman, reprezentanta din Brooklyn în Congres au fost unii dintre pionii esențiali care au angrenat mașinăria justiției în direcția dreptății.
Pentru cititorii care își doresc să aibă acces la o lucrare fundamentală în ce privește această perioadă și care vor să se îndrepte către o sursă sigură și onestă în ilustrarea trecutului istoric, cartea lui Eric Lichtblau este unul dintre cele mai bune răspunsuri, sub forma unei cărți care face deja istorie de la momentul apariției și pînă în prezent.