Ciuleandra

Ciuleandra de LIVIU REBREANU Desi a fost in general bine primit imediat dupa aparitie de cri­tica de intampinare in exercitiu (au scris favorabil Perpes­si­cius, N. Davidescu, M. Ralea), romanul Ciuleandra (1927) nu a fost creditat ca o naratiune de performanta, la nivelul capo­do­perelor unui scriitor consacrat prin Ion (1920) si Padurea span­zuratilor (1922). Criticii (in mod special Pompiliu Constan­ti­nes­cu) i-au reprosat fie superficialitatea analizei psihologice, fie intriga senzationala, fie artificiozitatea conflictului melo­dra­matic. Autorul insusi a marturisit in jurnal usurinta cu care a scris micul roman intr-o perioada de tatonare si mo­bi­li­za­re a eforturilor de constructie pentru Rascoala. Transcrie­rea finala a romanului, in august 1927, a avut totusi dificul­ta­ti­le ei, datorita indoielilor autorului, suspiciunii ca naratiunea su­fera de artificialitate: "Parca e ceva livresc in viata pe care o tra­iesc figurile" – noteaza scriitorul in jurnal la data de 8 au­gust 1927 (v. Opere 17, p. 6). Printr-o exceptie de la credinta rebreniana statornica in arta majora serioasa, animata de o sem­nificatie morala clara, Ciuleandra "ar fi o demonstratie a artei privita ca simplu joc: nu vrea sa propovaduiasca si nici sa-ti lase vreun invatamant. Nu vrea decat sa amuze in sensul larg al cuvantului" (ibidem, p. 6). Autorul nu-si abandoneaza insa ro­manul sub umbrela nesatisfacatoare a ideii de joc, adica de "o­pera de arta prea pura sau prea sintetica", pentru ca l-ar des­tina astfel categoriei minore de simple "experiente de la­bo­rator". Liviu Rebreanu isi expliciteaza in jurnal adevarata investitie de semnificatie: "Ciuleandra asta, pentru mine e o opera in care se exprima si se clarifica o taina sufleteasca mare, e cazul, des repetat, al iubirii pana la crima..." (Opere 17, p. 7). Orgolios, dupa aparitia cartii nu agrea opiniile cri­ti­ce care nu o tratau cu incredere si cu suficienta seriozitate.