Christine Nöstlinger (13 October 1936 – 28 June 2018) a reușit, de-a lungul carierei sale, aproape imposibilul cînd vine vorba de cărțile pentru copii: să educe empatia, să îi ajute pe cei mici să își recunoască emoțiile, să valorizeze bunele maniere, educația, relațiile de prietenie, naivitatea și inocența copilăriei laolaltă.
Alături de “Piticul din ureche”, “The New Pinocchio” și “Fly Away Home” sunt unele dintre cele mai cunoscute cărți ale sale, deși întreaga sa operă cuprinde, de fapt, nenumărate titluri cunoscute și traduse în lumea întreagă, fiind cea mai cunoscută scriitoare austriacă de cărți pentru copii. În 2003 a primit unul dintre premiile inaugurale Astrid Lindgren Memorial din partea Consiliului Suedez de Artă, acesta fiind considerat cel mai mare premiu în literatura pentru copii. Contribuțiile aduse prin întreaga sa operă sunt neprețuite, iar nenumăratele premii (merită să amintim doar cîteva pentru că sunt impresionante: Hans Christian Andersen Award (1984), Zurich Youth Literature Prize (Zürcher Kinderbuchpreis), Honorary Award of the Austrian book trade for tolerance in thought and action (1998), Wild females Prize (2002), Book Prize of the Vienna Business (2010) și Grand Decoration of Honour for Services to the Republic of Austria (2011) și multe alte recunoașteri periodice i-au consolidat, pe bună dreptate, renumele.
Cu studii în grafică la Academia de Artă Aplicată din Viena, a scris și a ilustrat prima sa carte pentru copii în 1970 (“Die feuerrote Friederike”, 1970, tradusă în 1975 în engleză cu titlul “Fiery Frederica”). A continuat, în timp, pe lîngă direcția principală înspre literatura pentru copii, cu scenarii de film, poezii și romane.
În “Piticul din ureche”, Christine Nöstlinger își cucerește micul cititor încă de la primele propoziții, amintind puțin și de Nils Holgersson cînd a dat pentru prima oară nas în nas cu piticul năzdrăvan. De data aceasta, eroina noastră este Anna, o fetiță pe cît de năstrușnică, pe atît de inteligentă și hotărîtă, gata să le facă față părinților ei în cele mai încîlcite situații.
Cu un umor suav, cu delicatețea unui scriitor conștient că așterne povești pentru micii săi cititori influențabili, Christine Nöstlinger dă poveștii o consistență aparte, ca o esență tare și rară, valoroasă atît pentru cei mici, cît și pentru părinții lor care, să sperăm, le-ar însoți lectura. Acest exercițiu care autoarei îi reușește remarcabil în “Piticul din ureche” devine, așadar, un exemplu universal de carte care ne apropie mai mult de cei mici, de nevoile lor și de emoțiile lor pe care, adesea, ca adulți, ne luptăm să le înțelegem. Este, dacă vreți, un bun far către inimile lor mărunte, dar atît de încărcate și tumultoase și este, de asemenea, o lumină aparte aruncată înspre noi, părinți, pentru a ne ajuta să fim cît mai conștienți de calitatea relațiilor pe care ar trebui să o menținem în viețile celor mici.
Micuța Anna, în vîrstă de doar șase ani, descoperă, așadar, cu foarte mare surprindere, un pitic mititel cu scufie violetă și care-i aterizează accidental în ureche. Este un pitic, vom vedea, pe cît de somnoros, pe atît de vorbăreț și iscusit. E un pitic care dă sfaturi bune, dar mai face și greșeli. Este însă, fără îndoială, un prieten de nădejde, un fel de greierașul Jiminy, conștiința lui Pinocchio.
Cu părinții divorțați, amîndoi încercînd să jongleze cît mai bine jumătățile de zi petrecute cu Anna, cu problemele și certurile și agitația care apar de sărbătorile petrecute fragmentat cu ambele seturi de bunici din dotare, tumultul sufletesc al Annei, expus de Christine Nöstlinger, e înduioșător și e, totodată, un semn esențial pentru părinții care, citind această carte, alături de cei mici, își vor da seama de măsura în care acțiunile celor mari îi influențează pe cei mici:
“… Anna trebuia să serbeze Crăciunul astfel: după-amiaza devreme serba cu tata și mama în locuința lui tata. După aceea, tata pleca la gară și îi lua pe părinții săi. În acest timp, Anna mergea cu mama la locuința mamei. Acolo serba Crăciunul cu mama și cu părinții mamei. Și apoi venea tata și-o lua pe Anna. Ca să serbeze în locuința lui tata cu părinții lui. În prima zi de Crăciun, venea din nou mama și-o lua. În a doua zi de Crăciun, trebuia să-i suporte pe părinții mamei, în cea de-a doua zi de Crăciun, pe părinții lui tata.
Anna nu-i prea plăcea pe bunicii ei. Unii n-o iubeau pe mama, ceilați nu-l iubeau pe tata. Și cu toții erau de vină că Anna nu putea să se bucure de un Crăciun lung și frumos numai cu tata și cu mama!”.
Cînd sosește cu adevăratul momentul acestei sărbători, Christine Nöstlinger devine, putem spune, un traducător inexpugnabil al emoțiilor pe care le resimte micuța Anna, desfășurînd cinematografic întregul film al evenimentelor. Personalitatea fiecărui copil în parte (căci Hermann, Peter și Alma, cu toții colegi de clasă ai Annei, își fac și ei intrarea în scenă cu roluri extrem de importante și diferite) e ilustrată cu brio de autoare, într-o manieră care îi ajută pe cei mici să se înțeleagă mai bine pe ei înșiși și să îi înțeleagă, totodată, mai bine pe cei din jurul lor.
Piticul e un omuleț la fel de hotărît ca Anna și o încurajează ori de cîte ori are nevoie: să spună ce vrea, să le transmită părinților “pe șleau” că vrea ca amîndoi să își petreacă timpul cu ea fără să o facă să se simtă ca o minge de ping-pong, să își asume responsabilitatea pentru acțiunile sale, în concordanță cu vîrsta fragedă, să aibă încredere în deciziile luate (prietenia cu Hermann e întortocheată și cu provocări de tot felul, iar cea cu Peter e un exemplu inocent al felului în care cei mici își plac unul dintre colegii de clasă). Însă exemplul prieteniei și al sincerității e elocvent: îi respectăm pe ceilalți, ne ținem promisiunile și avem grijă să cultivăm cît mai frumos cu putință o prietenie.
Cartea lui Christine Nöstlinger e un punct de plecare pentru discuții autentice între părinți și copii, o cale sigură care să îi apropie și mai mult pe unii de ceilalți și un mod de a descoperi un limbaj comun: cel al poveștilor. Iată doar un exemplu de astfel de punct de pornire către o discuție mai amplă între părinți și copii:
“Ori de cîte ori tata sau mama țipau la Anna, ea se suia pe un scaun și le răspundea și ea țipînd. I se părea mai echitabil așa. Dacă oamenii țipă unii la alții, atunci cel puțin s-ofacă uitîndu-se drept în ochii celorlalți. Nu-i mare scofală să țipi la «cei mici», uitîndu-te de sus în jos la ei.”
O situație firească, una în care copilul cere să fie pus pe picior de egalitate și care, în carte, dezamorsează instantaneu nervii părinților care încep imediat să rîdă și să își dea seama de greșeala făcută față de Anna. Respectul față de cei mici e un element necesar pe care autoarea îl subliniază consistent în această încîntătoare poveste.
Pagină cu pagină, cartea “Piticul din ureche” este o reală plăcere a lecturii, cu pasaje de fragilitate rară și de o frumusețe aparte, cu o misiune îndeplinită încă de la primele propoziții: aceea de a-l cuceri definitiv pe cititorul său, indiferent de vîrstă și de a-l face, fără îndoială, un om mai bun. Dacă vă doriți ca cei mici să se îndrăgostească de o carte, să o adauge în raftul acelor titluri pe care și noi le-am păstrat pînă acum în inima noastră, din timpurile copilăriei, “Piticul din ureche” este răspunsul!