Nu putem să nu ne întrebăm cum am fi înțeles astăzi multe dintre epocile trecute dacă nu am fi avut parte de scrierile bogate ale istoricilor din toate timpurile? Documentarea lor temeinică ne-a îmbogățit cultura și știința, pas cu pas, ajutînd civilizația să iasă din cele mai grele vremuri și, în același timp, măcar parțial, să nu mai repete greșelile trecutului.
Lui Régine Pernoud îi datorăm azi, prin cartea sa “Cruciadele”, o recunoștință aparte pentru munca îndelungată pe care a făcut-o cercetînd arhivele și scrierile altor istorici de la începutul secolului al XI-lea și pînă la sfîrșitul secolului al XIV-lea. Régine Pernoud și-a petrecut copilăria și tinerețea la Marsilia și Aix-en-Provence și a studiat limbile clasice, urmînd apoi École des chartes și École du Louvre. La Sorbona își dă doctoratul prin teza dedicată istoriei portului Marsilia în secolul al XIII-lea.
A ținut cursuri de istorie a artei la Facultatea de Litere din Aix-en-Provence, devine curator la Muzeul din Reims și reorganizează Muzeul de Istoeie a Franței. A fost Doctor Honoris Causa al Colegiului Anna-Maria din Worcester, în Statele Unite.
Prin „Cruciadele” Pernoud lasă să se vadă propria opinie asupra însemnătății cruciadelor la acel moment și explică maniera în care aceste demersuri pe care istoricii de azi le consideră agresive au fost posibile. Istoricii creștini și musulmani au documentat, încă de la începutul lor, aerul acelor timpuri și felul în care oamenii își găsiseră un foc atît de puternic în inima credinței. Mulți dintre cei care au lăsat aceste însemnări nu erau istorici, avînd cînd parte de un pontif, cînd de un umil soldat. Cronicarii sunt esențiali, indiferent de statutul lor, pentru a ilustra epoca, pentru a înțelege ce îi mîna pe acești oameni să străbată teritorii întregi, timp de trei ani, pentru a elibera Ierusalimul și, mai apoi, pe ceilalți pentru a-l recupera.
Petru Eremitul, Sfîntul Ludovic, sultanul Saladin și Sfîntul Francisc sunt cîteva dintre figurile reînviate aici, readuse în prim-plan prin prospețimea scriiturii lui Régine Pernoud și prin nepieritoarele documente, încă pulsînd de agitația acelor vremuri.
Régine Pernoud își are propria misiune în această carte și atrage atenția asupra faptului că judecățile de astăzi sunt formulate, întotdeauna, după criteriile acestor vremuri pe care le trăim acum și nu după valorile timpului studiat:
"Cruciada nu se explică decît dacă o plasăm în cadrul mdieval, dacă ne imaginăm o societate în care toată lumea este credincioasă (lăsînd deoparte rarele excepții individuale, care, așa cum trebuie, confirmă regula). Această credință creștină - care guvernează atît Occidentul, cît și Orientul bizantin - nu provine de la o autoritate exterioară, papă sau împărat, cum am putea presupune conform unor experiențe moderne, ci reprezintă o convingere ancorată în inima oamenilor: credința este, în cazul lor, acel ceva pentru care viața merită trăită. Nu înțelegem mai bine catedralele decît Cruciadele, dacă nu suntem conștienți de acest fapt care ne permite să controlăm și să verificăm totul".
Sunt, mai apoi, ilustrate pas cu pas aceste evenimente care au marcat mai bine de trei secole din istoria omenirii și care au avut un punct concis de pornire, reușind mai apoi să ia un avînt la care poate că nimeni nu s-ar fi așteptat, dar care a reușit să aprindă focul în inimile oamenilor simpli pentru care credința creștină era un element principal al vieții de zi cu zi: "În mod precis, printr-un pelerinaj la Notre-Dame de Puy a început epopeea Cruciadelor. Vorbim aici de un pelerin ilustru: papa Urban al II-lea, capul creștinătății. La 15 august 1095, pontiful celebra o mesă solemnă în sanctuarul din bătrîna cetate din Auvergne, unde a fost primit de episcopul său, Adhemar de Monteil".
Nu sunt, ne va spune tot Pernoud, pe deplin vinovați de o agresiune și de nimic mai mult cei care au alimentat și au participat la aceste cruciade, mai ales dacă le înțelegem și le privim prin spiritul vremii, ceea ce se încearcă de-a lungul acestei cărți cuceritoare: "De aceea, anumiți istorici înclină, cu o anumită lejeritate, să vadă în cruciați nimic altceva decît "agresorii" lumii orientale musulmane. Dar nu avem încotro și trebuie să recunoaștem că, în orice caz, creștinii acelor timpuri nu aveau întru totul sentimentul că se dedau la o agresiune, ci că repară o nedreptate, că nu se folosesc de violență decît pentru a recuceri ceea ce le fusese smuls prin violență și pentru a pune capăt opresiunii suferite de populația creștină din acele locuri: îi amintesc aici în primul rînd pe armeni, care au fost martori în propria lor capitală, Ani, la masacrarea populației în mod sălbatic, la smulgerea crucii de argint de pe cupola catedralei și care a fost topită apoi pentru a deveni prag la o moschee". Astfel, fără a fi părtașă, Pernoud își dorește doar să explice contextul în care asemenea evenimente au fost posibile, folosind cu înțelepciune și măiestrie mărturiile cronicarilor de la începutul celui de-al doilea mileniu.
Se deschide astfel, prin Sinodul de la Clermont, o nouă pagină a istoriei, un nou capitol, mai exact, a ceea ce avea să implice nenumărate lupte și obstacole. Papa Urban al II-lea este cel care, prin mesajul său transmis la Auvergne, aprinde la 27 noiembrie 1095 focul care pînă atunci mocnise în tăcere: "Este mare grabă să aducem acum fraților voștri din Orient ajutorul promis de atîtea ori de și de care ei au mare trebuință. Turcii și arabii i-au atacat și au avansat în teritoriile Romaniei pînă în partea Mediteranei care se numește Brațul Sfîntului Gheorghe și, pătrunzînd tot mai mult în țările acestor creștini, i-au învins de șapte ori în luptă și i-au omorît și i-au luat în captivitate pe mulți".
Apelul pontifului a luat amploare, a răsunat de-a lungul teritoriului și și-a împlinit misiunea cel mai bine cu ajutorul predicatorilor răspîndiți peste tot, înflăcărați de aceeași misiune care le anima spiritul și voința: "De aceea, în propagarea cruciadelor primul rol le revine predicatorilor ambulanți. Acești predicatori erau întîlniți peste tot: nu numai în biserici, la Liturghie, dar și pe drumuri, în iarmaroace, la răscruci de drumuri, în piețe, oriunde se adunau oameni; cei mai vibranți, cei mai înzestrați găseau aproape întotdeauna ascultători entuziaști care li se alăturau; și, astfel, în jurul fiecărui grup, mai mult sau mai puțin compact, se forma adesea un soi de bulgăre de zăpadă care se rostogolea de la un cătun la altul, de la un sat la altul". Din nou, Régine Pernoud arată în ce fel o astfel de perioadă se pregătea să schimbe pentru totdeauna istoria și felul în care oamenii lăsau totul deoparte pentru a se alătura unui țel în care credeau cu toții, o cruciadă „marcată de nerăbdare”, mai întîi pe urmele lui Petru Eremitul sau a altor conducători, adesea necunoscuți. O diferența frapantă asupra căreia atrage tot ea atenția este aceea că dacă războiul era „afacerea nobililor”, cel puțin în Evul Mediu, cruciadele au fost „războiul” oamenilor de rînd care au pornit să „elibereze Ierusalimul și să recucerească Mormîntul lui Hristos”. După trei ani de drumuri care păreau infinite, la 7 iunie 1099, cruciații ajung la porțilr Ierusalimului.
Ca o surpriză, cucerirea Orașului Sfînt se împlinește pînă la 15 iulie, iar la doar două zile distanță are loc un consiliu al baronilor și este ales Godefroy de Bouillon pentru apărarea și conducerea cetății. Mai apoi, noi lupte și noi conducători, odată cu trecerea timpului, vor duce la pierderea Ierusalimului, ajungîndu-se ca, în 1244, Sfîntul Ludovic să reaprindă, pentru ultima oară, „spiritul primei cruciade”:
„Odată cu el avea să reînvie, în întreaga sa puritate, spiritul primei cruciade; este greu de crezut cum această dorință de a recuceri Ţara Sfîntă cu ajutorul armelor, înainte de a dispărea definitiv, va renaște în înțelesul său adevărat, în persoana unui cruciat mistic, a cărei loialitate absolută avea să-i impresioneze pînă și pe dușmani și pentru care promisiunea cruciadei reprezenta, înainte de toate, sacrificiul de sine." Astfel, un pasaj crud al istoriei este reanalizat, recompus cu sufletul celor care scriau atunci, la cald, despre evenimentele care se desfășurau chiar înaintea ochilor. Unul dintre lucrurile care îmbogățesc această carte excelentă e reprezentat tocmai de aceste mărturii pe care, prin autenticitatea lor și spiritul epocii, devin adesea o plăcere a lecturii, îmbogățindu-ne nu doar prin informațiile aduse, ci făcîndu-ne să înțelegem că existau convingeri de neclintit în inimile ambelor tabere care își doreau același obiectiv: dreptatea. Un document convingător, așadar, o carte rară și deosebită, remarcabilă tocmai prin pasiunea și erudiția investite de autoare, pagină cu pagină.