Se cuvine să semnalăm, prin cele ce urmează, publicarea cărții Basarabia. Drepturi naționale și istorice, scrisă de Gheorghe I. Brătianu, tradusă din limba franceză de Ioana Bîrzeanu și cu o prefață de Ioan-Aurel Pop.
Apărută la Editura Meteor Press, aceasta e considerată, pe bună dreptate, un „act de cultură”. Într-un prezent în care putem observa ciclul repetitiv al istoriei, într-o lume în care sunt încă nerezolvate conflicte vechi de sute de ani și în care multe dintre conflictele armate internaționale par departe de orice încheiere, o astfel de carte demonstrează cît de important e să protejăm adevărul istoric și să luptăm împotriva mistificării trecutului.
„Gh. I. Brătianu iubea Romînia cu fervoare și cu mare curățenie sufletească, neîntinată de xenofobie ori de șovinism. La răpirea Basarabiei în 1940 a plîns, ca și atunci cînd și-a văzut pămîntul invadat de tancuri sovietice, de soldați primitivi și de «comisari ai poporului» care ne dictau istoria și ne maculau viața. Se știe că ar fi putut să plece în Occident înainte de a fi arestat și încarcerat, dar a preferat să stea împreună cu neamul lui, afirmînd că un Brătianu nu pleacă niciodată din Romînia ca să se salveze pe sine. A rămas și a sfîrșit ca martir în închisoarea de la Sighet, în 1953, alături de alți patrioți romîni” ne amintește, în Prefața cărții, Ioan-Aurel Pop, deschizînd astfel calea către această excepțională mărturie documentară a istoricului Gh. I. Brătianu.
Cartea are teza care se dovedește de o vitală importanță și acum ca și în urmă cu o sută de ani: „istoria Basarabiei nu începe în 1812, așa cum ar vrea să ne convingă cei care invocă argumentele tezei rusești sau sovietice”.
Prin nenumărate documente valoroase, prin dovezi de necontestat ale trecutului, cel care a fost marele Gh. I. Brătianu scutură cenușa îndoielii chiar și în prezent:
„Basarabia, în epoca modernă a istoriei, desemnează acea parte a Moldovei care a fost alipită direct posesiunilor Imperiului Otoman, de la gura de vărsare a Nistrului la brațul dunărean al Chiliei și la cursul inferior al Prutului: un cadrilater neregulat, blocînd accesul rutelor moldovenești la Marea Neagră, după cum Dobrogea controla drumurile comerțului muntean către litoralul aceleiași mări. În 1690, un raport venețian specifică foarte clar această echivalență: Bugeacul, adică Basarabia. Cîțiva ani mai tîrziu, în 1698, un diplomat austriac, înzestrat cu o clarviziune remarcabilă, atrăgea atenția guvernului său asupra tendințelor de expansiune ale Rusiei, «care momentan amenință să înghită doar Crimeea, dar în cazul în care situația se va rezolva în avantajul ei, nu va pierde ocazia să își întindă tentaculele spre Basarabia...»”.
Nenumărate argumente vin să completeze un tablou care nu a fost niciodată pus la îndoială decît de marile forțe cotropitoare. În peisajul contemporan, în ciuda unor granițe trasate și peste care credeam că s-a așternut o stabilitate de lungă durată, observăm cum mania extinderii nu ține cont de rațiune și nici de timpurile actuale.
La fiecare pagină regăsim vocea lucidă a marelui istoric și, în egală măsură, avem în față un exemplu de rațiune impecabilă care va oferi nenumărate răspunsuri celor care vor să înțeleagă mai bine contextul și trecutul Basarabiei, lupta Romîniei pentru teritoriile pierdute și felul în care o problemă de însemnătate majoră continuă să arunce umbra greoaie asupra zilei de azi. De asemenea, datorită unei traduceri exemplare, cartea va fi citită cu ușurință și de publicul tînăr, captivînd, cu siguranță, o audiență la fel de interesată de adevărul istoric și de înțelegerea mai profundă a prezentului, a valorilor pe care trebuie să le apărăm și a modului în care se prezintă împrejurările actuale.
Veți descoperi astfel dovezile și concluziile cu privire la schimbările care se făceau constant în funcție de bătălia continuă dintre puterile care nu țineau cont de granițele pe care și le disputau continuu:
„De atunci, un secol de războaie, aproape toate nefavorabile, slăbise puterea Semilunii. Situația nefericită a Bucovinei a demonstrat că teritoriul Principatelor putea fi dezmembrat cu asentimentul Porții, iar protestul lui Grigore Ghica n-a împiedicat Austria să-i smulgă Moldovei vechea capitală a domnitorilor săi și cele mai frumoase mănăstiri. Împărțirea Poloniei crescuse și mai mult apetitul marilor puteri și, cînd la Tilsit s-a încercat fixarea hotarelor imperiilor din Orient și din Occident, consecințele au fost la fel de nefaste pentru țările situate la frontierele lor cum a fost în 1939 acordul încheiat la Moscova între Germania și Uniunea Sovietică. Acest context explică mult mai bine alipirea Basarabiei la Rusia decît o ipotetică tentativă de corupere a dragomanilor fanarioți care au plătit cu viața concesiile pe care politica Sublimei Porți a fost nevoită să le accepte. Atunci, Basarabia reprezenta, nu numai raialele cetăților otomane și Bugeacul tătar, ci și județele moldovenești situate între Prut și Nistru”.
Nu e de mirare, așadar, pentru oamenii de specialitate că apetitul fostelor imperii nu s-a diminuat, însă în rîndul cititorilor nespecializați tocmai astfel de lucrări excepționale vor aduce lumină asupra trecutului și îi vor ajuta să înțeleagă cel mai bine conflictele din prezent.
Nu avem cum să lăsăm justificări fără fond să umbrească ceea ce trebuie să protejeze în continuare libertatea și democrația. Lupta pentru libertate nu trebuie uitată și se știe că doar cei care își uită trecutul sunt condamnați să-l repete. O lucrare de o asemenea valoare merită întreaga atenție a publicului cititor.
O altă referință pe care se cuvine să o amintim aici e reprezentată de statistica publicată în 1862 de A. Zașciuk care arăta, în 1862, că dintre 990.247 locuitori din Basarabia, 676.000 erau moldoveni, dovedind cum, în ultimii patruzeci de ani, începînd din 1817, se remarcă „destul de clar tendința administrației rusești în Basarabia”:
„Se urmărea introducerea și în noua provincie a aceluiași sistem de colonizare internațională folosit deja în guberniile create în secolul al XVIII-lea în nordul Mării Negre pe măsură ce noile cuceriri o forțau să-și lărgească frontierele. Astfel, Basarabia meridională nu era numai un arlechin etnografic, ea devenise în același timp un rebus geografic care punea Leipzigul la cîțiva kilometri de Paris. Acest melanj de coloniști străini, care depindeau în întregime de bunul plac al autorităților în mîna cărora se aflau proprietățile lor, era totodată foarte ușor de condus”.
Iar această tendință a continuat transformînd cifrele actuale și aproape inversîndu-le sub direcția amintită de Brătianu mai sus.
Ca o concluzie și, dacă vreți, ca un avertisment pe care merită să îl luăm în calcul în prezentul turbulent, ceea ce era valabil acum multe decenii se înscrie nemilos și în frămîntările de azi:
„Romînia îndeplinește la gurile Dunării o misiune internațională, tot așa cum și Olanda își îndeplinește misiunea ei la gurile Rinului. Recunoașterea în mod explicit a dreptului nostru asupra acestei provincii reprezintă, prin urmare, nu numai o garanție de interes național, ci această recunoaștere constituie un criteriu esențial al sincerității în ce privește renunțarea la tendințele imperialiste pe care Sovietele o proclamă atît de des și cu atîta emfază”.
Basarabia. Drepturi naționale și istorice, de Gheorghe I. Brătianu, este una dintre cărțile care azi trebuie să își găsească un loc de cinste în bibliotecile noastre, mărturie incontestabilă a unui trecut din care putem extrage, în continuare, dovezi de netăgăduit, protejînd astfel adevărul istoric și ajungînd mult mai ușor la înțelegerea în profunzime a lumii în care trăim.