Viata furata a lui Colette Marceau

... bijutierul simți un fior de emoție, acel gen de emoție care apărea atunci când știa că se află pe pragul a ceva măreț. — Cum dorești, prietene, spuse Besner. Te voi contacta mai târziu în această săptămână cu câteva schițe. Trei luni mai târziu, brățările erau gata, iar Roman a putut să i le ofere Hélènei ca o surpriză. Nu și-ar fi putut imagina, pe când era mai tânăr, cât de plină avea să-i fie inima atunci când își privea copiii și pe frumoasa lor mamă cu păr negru ca pana corbului. Uneori simțea că ar putea izbucni de atâta dragoste, deși îi era greu să exprime asemenea lucruri cu voce tare. Brățările însă spuneau povestea pe care cuvintele lui nu o puteau spune. Ele simbolizau devotamentul său față de Hélène și speranța lui pentru viitorul lui Ruth și al lui Daniel. Era anul 1927. Lumea îi stătea la picioare. Parisul fremăta de posibilități și speranță, de muzică și cultură, de artă și modă. Doar treisprezece ani mai târziu, lumina avea să se stingă în același oraș, aruncându-l în disperare. Cu toate acestea, Salomon și Hélène îi aveau pe cei doi copii frumoși ai lor, care creșteau inteligenți și rezilienți, buni și puternici. Împreună aveau să supraviețuiască. Împreună aveau să înfrunte furtuna. Apoi, într-o noapte din iulie 1942, s-au auzit bătăi în ușa familiei Rosman, iar lumea s-a schimbat pentru totdeauna. Trei germani se profilau în prag, veniți să ia familia. — De obicei, aceste arestări sunt opera poliției franceze, spuse un ofițer pe nume Möckel, pășind în salonul opulent al apartamentului lor. Privi în jur, adulmecând ca un câine care prinde o urmă. Dar am auzit că aveți lucruri frumoase. Am știut că trebuie să văd cu ochii mei. Privirea i se opri asupra Hélènei. Văd că zvonurile sunt adevărate. — Suntem cetățeni francezi, spuse Rosman rigid. Nu am comis nicio crimă.